ECOU

Ma plimbam pe bulevard zilele trecute cand din departare a inceput sa se auda un cantec, apoi mai aproape, mai aproape, pana cand am ajuns la sursa. Un saxofonist trecut de prima tinerete, cu haine simple si o palarie gen anii ’70, canta muzica din Titanic. Am stat inmarmurita sa-l privesc, parea ca nu este de pe planeta noastra, iar muzica pe care o canta, nici atat. Sa il fi ascultat vreo o ora si jumatate pana cand a inceput sa-si stranga lucrurile si sa vrea sa plece. Curajoasa, il abordez si ii spun ca mi-a placut nespus ce a cantat si ca doresc sa ii multumesc pentru momentele oferite. Abia atunci a parut ca ma observa, s-a uitat in ochii mei, mi-a zambit si a dat sa plece. Aparent nelamurita ma tin dupa el si incerc din nou sa-l fac sa vorbeasca. Pana la urma reusesc.
- Spune cu ce pot sa te ajut? m-a intrebat.
Si s-a uitat din nou in ochii mei, dar nu am mai apucat sa deshid gura.
- Maine la aceeasi ora voi fi din nou aici.
Am ramas intepenita si nu l-am mai putut urma.
A doua seara, ceva mai devreme, m-am dus la locul cunoscut, asteptandu-l. A trecut o jumatate de ora, a trecut o ora, m-am dus sa-mi iau niste pateuri dar cand m-am intors tot nu venise. Usor dezamagita, pe la vreo 10 seara, am dat sa plec spre casa. Un domn m-a oprit si m-a intrebat daca nu stiu cat e ceasul, i-am raspuns si am plecat mai departe. Mi-am legat fularul la gat, mi-am pus manusile si apoi mi-am dat seama ca muzica incepuse sa curga incet, incet pe langa urechile mele, recunosteam ordinea melodiilor, ritmul si vibratia. Apoi am inceput sa dansez.