Poezii scrise de Nichita Stanescu

Sa FIM

Sa stergem spatiul dintre noi
Sa-l stregem c-un buret de piatra
Sa doara dar sa stim ca-n noi
Nu va mai fi vreodata

Si de ne va pune cineva-ntrebari
Sa spunem ca n-am vrut sa fie
Ca ne-a fost dor de-acele lungi plimbari
Care au fost, mai sunt, si cine stie ....

Si de-o fi greu sa nu dam inapoi
Ca-n camp se-ncearca plugul
Si-n bataia repezilor ploi
Sa nu uitam ca-i efemer si jugul

Cand totusi podul pare rupt
Peste gandiri si timpuri efemere
Sa ne-amintim peretele abrupt
Ce-a fost taiat de apa in tacere

Ce bine ca esti

E o intamplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decat mine, decat oasele mele,
pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece in delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi
tampla de stele, pana cand
lumea mea prelunga si in nesfarsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curand.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cantece diferite, lovindu-se amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pamant,
una foarte de sus, aproape rupta
in infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.